SINDROMUL DE COMPARTIMENT

Definiție: Sindromul de compartiment reprezintă creșterea presiunii hidrostatice într-un spațiu închis osteofascial de la nivelul membrelor și toate consecințele nefavorabile asupra microcirculației locale cu disfuncție mioneurală și ulterior necroză tisulară la acest nivel, fenomene direct proporționale cu durata și magnitudinea fenomenelor.

Cu alte cuvinte, presiunea datorată leziunilor în dezvoltare provocate de traumatismul inițial crește într-un spațiu închis până la punctul la care viabilitatea țesuturilor este compromisă.

Presiunea intracompartimentală critică la care apare sindromul de compartiment este în valori absolute definită de intervalul 30-45 mm Hg sau, conform teoriei lui Whiteside, diferența dintre TA diastolică și presiunea intracompartimentală mai mică de 20 mm Hg.

Atingerea acestor valori de către presiunea intracompartimentală stabilește indicația chirurgicală de fasciotomie de urgență.

Presiunea intracompartimentală poate fi măsurată prin metodele manometrice ale lui Claude sau Moed-Thorderson.

Pe de altă parte, există studii care demonstrează că decompresia compartimentului prin fasciotomie trebuie realizată după criterii clinice, indiferent de presiunea măsurată, atitudinea conservatoare fiind deseori defavorabilă în contextul agravării stării clinice.

Sindromul de compartiment are o incidență crescută la nivelul gambei și antebratului.

SINDROMUL DE COMPARTIMENT AL GAMBEI

Sindromul de compartiment al gambei are o incidență crescută în fracturile închise (până la 20%) dar poate surveni și în cazul fracturilor deschise ale gambei.

În majoritatea cazurilor, succesiunea creșterii presiunii intracompartimentale este dinspre compartimentul posterior profund spre cel superficial și ulterior spre compartimentele anterior și lateral cu un maxim la nivelul unei arii cu rază de 5 cm. din proximitatea fracturii.

Simptomatologia sindromului de compartiment poate debuta până la 24 de ore de la traumatism (au fost descrise și sindroame de compartiment silențioase precum și cronice).

Subiectiv se descrie apariția unor dureri vii la nivelul moletului exacerbate de mobilizarea activă sau pasivă a articulațiilor adiacente și chiar la distanță (caracteristică este durerea exacerbată la mișcările de flexie-extensie a degetelor).

Pacientul acuză parestezii până la paralizie în teritoriile afectate. La inspecție se pot constata paloarea și eventualele leziuni ischemice tegumentare (flictene). Se remarcă, de asemenea, poziția antalgică într-un grad de flexie a gambei (poziție care relaxează structurile fasciale).

Pulsul este în general prezent la nivelul arterelor tibială posterioară și pedioasă, dar poate fi diminuat.

Testul diagnostic este reprezentat de măsurarea presiunii intracompartimentale. În lipsa aparaturii necesare măsurării acestei presiuni, decizia se ia pe criterii clinice, preferându-se o atitudine mai agresivă (chirurgicală) atitudinii expectative care poate duce la depășirea momentului optim pentru intervenție.

Evoluția sindromului de compartiment netratat este fie spre necroza extensivă cu gangrenă și suprainfecție, fie, mai frecvent, spre sindromul de retracție ischemică cu fenomene de miozită degenerativă, nevrită și perinevrită (disfuncții neurologice) care apar preponderent la nivelul nervului tibial) fenomen cunoscut ca sindrom Volkmann al piciorului.

Tratamentul sindromului de compartiment are o componentă medicamentoasă adjuvantă (AIS, AINS, anticoagulante) și o componentă chirurgicală obligatorie care constă în fasciotomia largă bilateralp a gambei cu deschiderea largp a tuturor lojelor. Ambele incizii vor fi lungi de la nivelul articulației genunchiului până la nivelul gleznei. Suturile secundare și eventualele grefe tegumentare pot fi efectuate la 5-7 zile de la prima intervenție.

Nu s-a demonstrat dacă osteosinteza centromedulară a fracturilor închise de gambă crește sau reduce riscul apariției sindromului de compartiment.